Dor

Mă simt vinovată. Vinovată pentru că ei îmi duc dorul la 1800 de km depărtare. Ei, acele persoane care îmi monopolizează gândurile. Când am plecat m-am gândit doar la ce-mi doresc eu, ce-mi dorește sufletul, nu și ce iubesc ei, ce simt ei. Mă simt responsabilă pentru lacrimile lor, pentru sufletul lor care suferă. Mă simt responsabilă pentru sfârșitul conversațiilor, când citesc un ”miss you” pe ultimul rând. Parcă stă să țipe de durere pură, cruntă, groaznică, care mă duce la exasperare. Dar mă bucur ca un nebun. Am rămas în mintea lor, în inimile lor. E trist, dar frumos.

Îmi pare rău că sunt egoistă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s